doamna Domnica
Miercuri, Iulie 15th, 2009Am stat la o pensiune de pe valea Sălăuţei.
După 5 zile de hălăduit prin Bucovina şi o zi prin Maramu’, avem o zi de bere şi piscină. Începută regulamentar cu o palincă mică. Două. Trei.
După masă urc cu puştoaica cea mare pe muntele de-l vedeam noi din cameră, să fotografiem pensiunea de pe el.
Ne afundăm în pădurea de foiase după ce trecem pe sub podul feroviar. Sub umbrar, întuneric noapte. Oricum erau ceva nori de ploaie, drept pentru care aveam şi umbrelele pe post de bastoane.
Cum începusem ziua călare pe sticluţa cu palincă, era binevenit un traseu pe munte, să mai oxidez alcoolul. Taman când puştoaicei i se făcuse sete, distingem oareşice muzici. Ori turişti, ori vreo casă rătăcită pe culmile Rodnei. Cum ne-am trezit înconjuraţi şi lătraţi de doi flocoşi de câini, am înţeles că varianta a doua e cea câştigătoare.
Noroc de umbrele, pe care le-am deschis de-am ţinut dulăii departe de pulpele noastre. A apărut şi stăpâna paznicilor, doamna Domnica, care ne-a invitat taman în casă să bea puştoaica o cană de apă. N-am prea fi avut noi chef de intrat în casă dar n-am putut ţine prea mult timp piept insistenţelor doamnei Domnica. Şi cei drept eram şi-oleacă de curios să văd cum arată înăuntru casa asta uitată parcă de lume. Că din afară părea super curată.
Nici una nici alta, gazda noastră apare cu o cafeluţă, de rămân exact perplex. O refuz politicos, fiind destul de târziu pentru o a doua cafea pe ziua aia. Atunci poate o ţuică, insistă doamna Domnica. Poţi spune pas? Ce-ar fi crezut biata femeie despre aşa nepoliticoşi musafiri. Am ciocnit amândoi două degetare cu ţuică, hai noroc, am luat o gură, apoi i-am băut şi cafeaua. Palinca mea de la Borşa era apă de gură în comparaţie cu ce avea doamna Domnica. Tare, foc nu alta. Abia pe la al cincilea degetar, nu-i mai simţeam parcă aşa de brutal tăria…
N-am mai urcat până în vârf, mai ales că puteam face poza aia şi din fundul fâneţei doamnei Domnica. De oxidat alcoolul, nici pomeneală. Dar n-am scăpat până n-am mâncat şi-un ou ochi cu o roşie, că dacă tot îi făcuse puştoaicei pâine dată prin ou, cu zahăr pudră…
Doamna Domnica era singură în gospodăria ei de pe munte. Avea două fete măritate în sat, dar aveau şi ele gospodărie, treceau rar pe la ea. Soţul ‘mneaie pleca lunea dimineaţa şi venea vinerea seara. Lucra la pădure pe undeva prin pasul Prislop. Avea ograda plină de găini pintenate, vreo 10 oi, trei vaci, flocoşii de-o păzeau. Noi o găsiserăm făcând nu-ştiu-ce în parcela cu cartofi. Asta n-a împiedicat-o să lase totul baltă şi să ne primească aşa cum doar oamenii de la munte ştiu.
Şi când spun că era un loc uitat de lume, nu exagerez deloc. Nici măcar nu avea curent electric. Avea opaiţ şi-o canistră cu gaz. Doama Domnica avea două telefoane mobile, că dacă s-o descărca unu’, până cobor iar în sat …
Am coborât năuc. Parte de la felul cum poţi fi tratat de un străin pe care-l găseşti pe coclauri undeva prin munţii Rodnei, parte de la degetarele doamnei Domnica.
Sunt sau nu românii primitori?
