spirid72

August 2002. Mare circ cu viza pentru Elveţia. Plecăm cu noaptea în cap din Galaţi, ca dimineaţă, la prima oră să fim în Bucureşti, str. Pitar Moş, numărul cutare, la ambasada zviţerilor. Coadă acolo, cu listă, cu oameni veniţi de ieri (noi am belit nişte ochi…). Dar ai naibii ei elveţienii ăştia, cu ceasurile lor cu tot, la fix 8, cum scria pe uşă, s-a intrat. Nici nu speram să ajungem la ghişeu până la ora 12, oră până la care se făceau depunerile de acte. După cum tot pe uşă scria. Curând gaşca se răreşte. Mulţi nu aveau chemare ( ce aiurea suna, nu ai chemare. Aşa cum doar unii popi aveau chemare spre dumnezeire, aşa trebuia să avem noi chemare spre sviţerime). Oricum, mulţi veniţi, puţini aleşi. Completăm un formular cât China, cu date atât de complexe şi din domenii atât de variate, încât aveam impresia că e o farsă. Ataşăm şi cea chemare, care era de fapt o ţidulă de la primăria oraşului în care mergeai, în care, sub semnătură, se informa ambasada: unde vei sta, la cine, ce bani are nenea gazda să te ţină şi pe tine, iar în cazul în care făceai belele, de unde să inhaţe găzdoiul pentru pârnaie, că el răspundea. Plătim şi o sumă destul de consistentă, nu mai ştiu exact cât era, dar era mult pentru un românaş. Mulţumim frumos, o zi bună, reveniţi mâine după ora 12 pentru rezultate. Adică după ce că nu au luat decât dosarele în regulă, complete şi cu şanse la viză, te mai puteai trezi a doua zi că n-ai chemare de chemare pentru Elveţia? Şi la fix ora 12, au închis ghişeul. Că aşa scria de altfel şi pe uşă. Dacă te nimereai cu actele întinse la găurica aia din geam şi suna ceasul, gata… Mucles! Mai vii şi mâine. N-am văzut funcţionari mai scorţoşi ca ăia, de parcă în ochii lor eram direct infractori. Iar ei parcă aveau nişte pari înfipţi direct în cur. Aşa de drept şi ţapăn mergeau. Şi iritaţi. Şi noi aveam şi chemare. Ne-au dat vizele, mama lor de încrezuţi. Peste o lună eram în Elveţia. Mai precis în Bellinzona, capitala cantonului Ticino. În sud, singurul canton vorbitor de limba italiană. Linişte, curăţenie, nu tu manele, oamenii prietenoşi, nu trecea unul pe lângă tine făr’ să nu te salute. Într-o zi, în faţa unui magazin, doi ţigani ataşaţi la două acordeoane. Mirat, mă tot chiteam să aflu ce naţie or fi, că doar n-or fi români. Când îl aud pe unul dintre ei: Hai mă în p…. mea, să schimbăm locu’. Am rămas ca trăznit! Parpangheliilor ăştia, români fiind, cine dracu’ le-o fi făcut bre chemare?

11 septembrie 2002. Un an de la atacuri. Emoţii. Tensiune maximă pe aeroporturi. Iar într-unul din Bucureşti, eu. Primul meu zbor. Şi tocmai când… La ceas aniversar. Priveam , aşa, oarecum cunoscător, să văd care are moacă mai de arab, şi încercam să văd dacă n-are ascuns pe sub tricou vreo mină, bombă sau dracu ştie ce dispozitiv cu care ar putea el sărbători un an de la WTC. Dar înainte de asta, ploua. Vai cum ploua. Era exact ca-n ziua când compunea Zoia Alecu un cântec. Plecaţi de dimineaţă din Galaţi, ploaia ne-a cam încetinit. Am ajuns la aeroport cam la fix ( fix însemnând pentru mine atunci, cel puţin o oră şi jumătate înainte de îmbarcare). Totul era închis la culoare, umed, oarecum rece, iar eu plecam pentru prima dată cu avionul. Bin Laden se pregătea să mai deturneze avioane şi, conform zvonerilor, prin Europa. Unde zburam eu? Îhî, exact, mulţam de încurajare… Pe acolo, mai exact până la Milano, Malpensa. Cine-o ajunge… Era la control persoane, o cutie din plexiglas, cam mare, ca o puşculiţă, în care cei ce deţineau cuţite, briceage, unghiere, obiecte cât de cât ascuţite, care ar putea deveni uşor arme, erau invitaţi de controlori să le pună acolo. Deodată, o întrebare mi-a răscolit emoţiile : dar dacă nu le descoperă controlorii? Călătoresc ele, aşa, bine merci cu noi? Şi-am decolat. Plângeau norii pe geamurile mici ale avionului, eu, aplecat să văd mai bine peisajele, uitasem de alde Hadad şi profetul lor, cu inima cât o măzărică de emoţie, şi m-a lipit inerţia de fundul banchetei şi m-a ţinut aşa, cu gâtul întors spre geam, numai bun de a interveni să salvez călătorii la un eventual atac terorist. Am ajuns cu bine la destinaţie, doar că juma din drum l-am făcut peste planşeul de nori, drept pentru care n-am văzut nica pe geam, doar o mare de zăpadă strălucitoare (aşa se văd norii când sunt sub tine, iar sub ei plouă). Am ajuns fascinat la Bellinzona, la vreo sută de kilometri de Milano, în sudul Elveţiei. Atunci am trecut prima dată prin Como, mai pe-o latură aşa, dar m-am îndrăgostit iremediabil de oraşul italian de la poalele Alpilor şi malul lacului cu acelaşi nume. N-are rost să spun cum mă simţeam, ce mi se îmtâmpla, ce vedeam şi cum mă mai durea gâtul de la cât stătusem cu ochii floare pe geamul avionului, indiferent la eventualele atacuri musulmane.

Mă duc într-o zi, însoţitor la o anchetă socială. Un puradel se afla într-un centru de stat, iar asistentul social dorea să afle dacă nu cumva pirandolina nu-l vrea acasă. Intrăm noi în cartierul Micu Liban ( micro 40 pentru cunoscători), găsim blocul, facem o cruce, deşi la cum arăta aveai impresia că nici o procesiune nu e destul, şi urcăm. Geamuri la intrare nu cred că a avut blocul ăla nicicând. Dar nici var pe pereţi. Mirosea a mâncare, căci toţi gospodarii aveau câte un reşou pe hol. Lângă vestiare din ălea de metal, cu lacăt, pe post de şifonier. Găsim noi apartamentul cutare, urcând urmăriţi de ceva imperceptibil. Aveai impresia că pereţii au ochi, dar clipeau doar când te uitai tu aiurea. Când să bat la uşă, rămân cu mâna în aer. În loc de accesoriul menţionat, suspendată cu două cuie de toc, atârna o pătură. Bat în cel toc, ştiind că e cineva acasă, că auzeam voci. Bat odată, mai bat odată, dar mai tare să răzbat prin ceartă. Ceva nu era în regulă. Simţeam ceva straniu. Când mă întorc, din uşa vecinului de vis a vis, prin gaura din care lipsea vizorul, ne privea un ochi învelit în riduri. O babă. Instantaneu ne-am uitat după refugiu. Noroc că s-a deschis pătura. Şi am realizat că baba din vizor e inofensivă faţă de piranda cât uşa care s-a înfiinţat în toc. Cu un puradel agăţat de ea. Când s-a dumirit ce vrem ne-a băgat înuntru. Aici, într-o cameră cât două cămări, încă o madamă, şi ea cu puradel drept scamă, şi alţi doi parpangheli mai mici. A expus asistentul social problemul cu minorul Marius nu ştiu cum, şi a început circul. Pirandele, ambele cu acelaşi nume de familie, încep să se contarazică: Cum fă, nu-i al tău? Nu fă, i-al tău! Unde doamna, spui că e? La centrul Radu Negru, vine răspunsul. Păi vezi fă, tu-l ai acolo. Ba nu fă, a meu e la alţii. După vreo zece minute de contraziceri, pirandele cad la pace. Una îşi aminteşte că Marius ăsta e al ei, dar când alfă că n-am venit să-i dăm bani, rămână unde-i, că la noi doamnă ce să manânce, că şi noi abia că mai găsim ceva pe sub tarabe, mai ne dă oamenii, alocaţiile e mici. N-am avut curaj să le întreb unde muncesc, să nu le jignesc. Am coborât în faţa blocului ca printre mine anti persoană, am urcat în maşină şi am demarat ca din pole position. Acum cred că m-aş întoarce acolo fără nicio problemă: sunt sigur că de când suntem membri UE, gaşca aia e în barăcile de la Roma, ocupată cu şmangla, până vin mazatrocii de la viol.

Ningea ieri cu nişte fulgi aşa de mari de aveai impresia că în ceruri, îngerii se bat cu pernele. Toată mizeria şi tot noroiul se-acopereau cu alb. Crengile de viţă de vie, cu coama plină de zăpadă, se aplecau , în gest pios, închinându-se iernii. Nici nu se vedea fundul viei de atâta ninsoare. Şi fulgii, plescăiau pământul, făcându-şi loc cu coatele pe arătură. Pe cărare, urmele bocancilor mei, urmate de ale Danei, cam cât tocul alor mele. Uimită la culme, puştoaica, primea sărutul norilor, închinzând ochii a sfială, ori de câte ori, vreun fulg mai mare i se topea pe faţă. Prima ei zăpadă. Şi ea o mângâia cu obrajii roşii de ger. În ceruri, îngerii nu mai pridideau cu joaca lor nebună.

Odată, demult, un nene îşi muncea pământul. Trece un altul pe drum, şi se oferă să-l ajute. Dar ce-mi dai în schimb. Nimic, îi răspunde agricultorul, şi beleşte ochii când trecătorul, mulţumit de învoială, se apucă să agriculturească alături de el. Termină ei treaba, şi trecătorul pofteşte plata. Ţăranul beleşte din nou ochii la ăsta, nevenindu-i a crede. Cum naiba să-i dea nimic nebunului. Nimic e nimic. Nu poţi să dai cuiva nimic. Şi uite aşa ajung ei la judecător. Care judecător ascultă tărăşenia, îşi freacă barba ( că aşa avea el, barbă), scoate dintr-un dulap un sipet, şi-l pune pe trecător să-l deschidă. Ce este în el, întreabă judecătorul (ăla cu barbă de v-am zis). Nimic, e gol, vine răspunsul. Ei, atunci ia-ţi-l, că e plata ce ţi se cuvine de la învoială.

draga mea redacţie, mă numesc simona sensual şi sunt revoltată. eu am auzit că o persoană prost crescută, de spiţă joasă, demnă de dispreţ, a făcut pe români cretini. eu ţin pe această cale diplomatică care nu vreau scandal să mă bălăcăresc ca porcii, să nu fiu de acord. da dacă o prind pe ingrată, animală, şi alte sinonime care le ştiu şi aş putea să le spun dar nu vreau, dracii o ia. adică eu simona sensual nu sunt romîncă că nu ştiu ce să mă mai fac de indignare? şi eu ce sunt cretină? că eu am fost şi la olimpiada de matematică de la atena. eu vreau pe această cale diplomatică că altă situaţie nu se poate adminte, să nu mai chemaţi la emisiuni toate paraşutele care nu ştie să vorbeşte, că nu e bine să vadă lumea şi copii atâta prostie. eu nu mai suport aşa ceva că eu sunt intelectuală , eu am lucrat şi la ziar, unde făceam poze înbrăcată cu eşarfe diverse şi eu spuneam la oameni şi la bucureşti ce grade este de frig şi de cald şi nu mă cobor io la nivelu ei de animală. vă mulţumesc cu drag da să nu mai chemaţi la emisiuni toate boarfele că vorbeşte aiurea.

Mă trimite taică-miu la ţară. Tot eşti liber. Te duci în deal la porumb, ştii unde avem porumbul că doar ai fost cu mine, şi aduni fasolea. Am vorbit cu unchi-tu’, vine să te ajute după ce termină la el. În dimineaţa cutare, mă înfiinţez la deal, să fac identificarea. Caut cele patru rânduri pe care le avem noi. Pe trei dintre ele pusesem fasole, cam până la jumate. Găsesc locul, mărginit de două grămăjoare de pământ, cu câte o pungă albastră sub nişte bolovani. Şi mă pun pe treabă. Adunam tufele uscate de fasole şi le făceam grămezi-grămezi. Şi dăi şi luptă, trec vreo două ore. Depăşesc o văioagă, o ştiam pe la jumatea rândurilor, fasole nene, într-o veselie. Parcă nu ar trebui să mai fie. Soarele se ridicase cam multişor, frunzele porumbului erau acum uscate, mă cam zgâriau. Dăi cu adunatul, când parcă aud numele meu strigat de la vale. Mă îndrept de şale, durere bre nu glumă, îmi ascut auzul, aud iar numele meu. Unche-miu’. Îl iau la zor. Bravo mă, acu’ te-ai găsit să vii? Da’ tu ce cauţi aici, el la mine. Păi adun fasolea. Ăsta începe să râdă şi strigă peste porumb, în vale, la mătuşă-mea: Io-te fă ăsta adună fasolea la alţii. Hai la vale mă Păcală, că noi am terminat de adunat fasolea voastră. Şi cu asta ce fac? Păi doar n-ai pune-o la loc. Las’ că s-o bucura creştinu’ pe care l-ai ajutat. Hai acasă. A naibii creştin, să aibă el tot patru rânduri de porumb, să pună fasole pe alea două de la vale şi pe ultimul din deal, dar pungi albastre de unde o fi avut? Te pomeneşti că i-o fi dat taică-miu, că tot îi rămăseseră lui două de când s-o făcut împărţala parcelelor! Ce era să facă el cu ele?

Când i-am văzut prima dată degeţele răşchirate, ochii mi s-au împăienjenit de lacrimi, că abia mai vedeam ecograful: o iubesc! Când în burtică fiind, îi borfăia maică-si intestinele, făcând-o să icnească surd de durere: parcă n-o mai iubesc chiar aşa. Când am văzut-o în patul din dormitorul meu, o năfurică de fată, sufocată parcă de greutatea păturicii: o iubesc iar! Când urla vânătă la faţă, de te mirai că un boţ de om poate face atâta zgomot: n-o mai iubesc. Când mă agaţă cu mânuţa fierbinte de deget, făcând să mă simt buricul pământului: o iubesc. Când mi-a aruncat telefonul în vasul de la toaletă: n-o mai iubesc. Când mă uit la ea când doarme, cu picioarele tacticos puse pe pernă, botoasă, de-o inocenţă dezarmantă: o iubesc! Şi ea, ca un drac de fată ce este, ştie că orice năzdrăvănie ar face, margareta din care mai pigulesc câte o petală, o iubesc, n-o iubesc, are mereu acelaşi ultim răspuns: O IUBESC! Păi dacă aţi vedea-o şi voi cum se ridică dimineaţa în capul oaselor, cu zulufii tot un soare alandala şi-ţi zâmbeşte…

Exista prin liceu, călătorind cu trebi, de colo-colo, un suport pentru hărţi. Care era de fapt, o ţeavă cu talpă, care avea în cap o altă ţeavă, perpendiculară şi plină cu cârlige, de care spânzuram noi susnumitele hărţi. Îi spuneam băţălău. Într-o zi, terminăm noi mai iute o oră, şi o ştergem la Feroviarul după plăcinte. Extazul maxim era să le halim la şcoală, cu cât mai mulţi martori, şi de preferat de ăia care n-au apucat. Aşa se face că bisericuţa noastră, pe o bancă din curtea liceului savura aromă de mere. În faţă, pe terenul de sport, tocmai se termina ora cu nenea profesorul de sport, ăla de avea el o Skodiţă de i-o împingea juma’ de liceu când pleca, că nu pornea niciodată, de l-a întrebat odată Relu: Da’ staţi departe, că vă împingem noi până acasă, că se mai întâmpla să nu pornească aşa repede. Aşadar, tocmai era salutat cu tradiţionalul Să trăiţi!, când i-a zburat pe lângă ureche un ditamai cotorul de gutuie. Săracu, n-a putut decât să închidă ochii şi să facă o grimasă, aducâdu-şi aminte că-l tot zăpăcise soacră-să că e aproape sfârşitul lumii. Dacă-l nimerea, o punea. S-a uitat el să vadă de unde a venit atentatorul, dar singurul geam deschis era de pe un hol. Intrăm noi în clasă, când acolo, mare anchetă. Se apucase unu’ de scosese băţălăul pe geam să-l învârtă ca pe elice. Şi partea de sus căzuse şi lovise o tipă la picior. Cam naşpa momentul, şi destul de serios, căci căzuse de la etajul doi şi ar fi putut să iasă urât de-i cădea tipei în cap. Cum bineînţeles că nimeni nu văzuse când autorul a comis mârşăvia, să-l oprească, ne-au adunat pe toţi ciotcă în cancelarie, la sfânta judecată. Şi cum toţi spuneam că nu am fost în clasă când s-a petrecut groaznicul, profa ce ne ancheta, era aproape de apoplexie. Noi tot un râs şi-o chicoteală. Uite nesimţiţii, şi acum râd! Vă paşte exmatricularea! Şi hopa, intră în cancelarie şi nea Skodiţă, să schimbe catalogul. Când a văzut el atâţia infractori laolaltă, a crezut că se caută aruncătorul de cotor de gutuie. Aha, începe el, ştiam eu că de la electronişti s-a aruncat. Uite aşa mi-a trecut dom’le cotorul ăla, şi arăta cu mâna. În afară de noi, cei câţiva, care văzuserăm faza, ceilalţi se uitau la el ca la un OZN. De pe hol au aruncat domle, de pe hol. Moment în care intră profa de chimie, balansându-se ca barca pe valuri. Ci o aruncat pi hol? întreabă ea. Gutuia domle, gutuia! explică nea Skodiţă şi tot arăta cum i-a trecut pe lângă cap. Cum, o aruncat cu gutuia pi hol? O murdărit păreţii? Sî văruiascî şcoala domle, ci mai. Sî văruiascî şcoala. Noi râdeam ca disperaţii, moment în care s-au dumirit profii că mai există şi generaţii degenerate de electronişti, şi ne-au lăsat în plata Domnului. Infractorului i-au scăzut nota la purtare, moment în care şi-a promis să nu mai scoată băţălăul pe geam şi să-l învârtă în sens trigonometric, cât o trăi el. Poate invers doar. O nelămurire am şi eu: oare erau elevi care se duceau dimineaţa acasă la nea Skodiţă să-l pornească?