doamna Domnica

15 iulie 2009
Am stat la o pensiune de pe valea Sălăuţei.
După 5 zile de hălăduit prin Bucovina şi o zi prin Maramu’, avem o zi de bere şi piscină. Începută regulamentar cu o palincă mică. Două. Trei.
După masă urc cu puştoaica cea mare pe muntele de-l vedeam noi din cameră, să fotografiem pensiunea de pe el.

Ne afundăm în pădurea de foiase după ce trecem pe sub podul feroviar. Sub umbrar, întuneric noapte. Oricum erau ceva nori de ploaie, drept pentru care aveam şi umbrelele pe post de bastoane.

Cum începusem ziua călare pe sticluţa cu palincă, era binevenit un traseu pe munte, să mai oxidez alcoolul. Taman când puştoaicei i se făcuse sete, distingem oareşice muzici. Ori turişti, ori vreo casă rătăcită pe culmile Rodnei. Cum ne-am trezit înconjuraţi şi lătraţi de doi flocoşi de câini, am înţeles că varianta a doua e cea câştigătoare.
Noroc de umbrele, pe care le-am deschis de-am ţinut dulăii departe de pulpele noastre. A apărut şi stăpâna paznicilor, doamna Domnica, care ne-a invitat taman în casă să bea puştoaica o cană de apă. N-am prea fi avut noi chef de intrat în casă dar n-am putut ţine prea mult timp piept insistenţelor doamnei Domnica. Şi cei drept eram şi-oleacă de curios să văd cum arată înăuntru casa asta uitată parcă de lume. Că din afară părea super curată.
Nici una nici alta, gazda noastră apare cu o cafeluţă, de rămân exact perplex. O refuz politicos , fiind destul de târziu pentru o a doua cafea pe ziua aia. Atunci poate o ţuică, insistă doamna Domnica. Poţi spune pas? Ce-ar fi crezut biata femeie despre aşa nepoliticoşi musafiri. Am ciocnit amândoi două degetare cu ţuică, hai noroc, am luat o gură, apoi i-am băut şi cafeaua. Palinca mea de la Borşa era apă de gură în comparaţie cu ce avea doamna Domnica. Tare, foc nu alta. Abia pe la al cincilea degetar, nu-i mai simţeam parcă aşa de brutal tăria…

N-am mai urcat până în vârf, mai ales că puteam face poza aia şi din fundul fâneţei doamnei Domnica. De oxidat alcoolul, nici pomeneală. Dar n-am scăpat până n-am mâncat şi-un ou ochi cu o roşie, că dacă tot îi făcuse puştoaicei pâine dată prin ou, cu zahăr pudră…

Doamna Domnica era singură în gospodăria ei de pe munte. Avea două fete măritate în sat, dar aveau şi ele gospodărie, treceau rar pe la ea. Soţul ‘mneaie pleca lunea dimineaţa şi venea vinerea seara. Lucra la pădure pe undeva prin pasul Prislop. Avea ograda plină de găini pintenate, vreo 10 oi, trei vaci, flocoşii de-o păzeau. Noi o găsiserăm făcând nu-ştiu-ce în parcela cu cartofi. Asta n-a împiedicat-o să lase totul baltă şi să ne primească aşa cum doar oamenii de la munte ştiu.

Şi când spun că era un loc uitat de lume, nu exagerez deloc. Nici măcar nu avea curent electric. Avea opaiţ şi-o canistră cu gaz. Doama Domnica avea două telefoane mobile, că dacă s-o descărca unu’, până cobor iar în sat …

Am coborât năuc. Parte de la felul cum poţi fi tratat de un străin pe care-l găseşti pe coclauri undeva prin munţii Rodnei, parte de la degetarele doamnei Domnica.
Sunt sau nu românii primitori?

 

Posted by in Personal | No Comments »

cum e să fii idiot

14 iulie 2009
Am fost în Bucovina . Am vizitat superbăciunile de mănăstiri.
Ca în orice loc cu exponate , apărea scris NU ATINGEŢI.
Normal. Acolo erau icoane, picturi, tapiţerii, scaune, toate vechi de când Ştefan cel Mare. Le-a atins el, suficient.
Un anunţ mi-a sărit în pupilă. NU ZGÂRIAŢI PEREŢII.
La început nu m-am dumirit neam. Cum adică, se aşteptau măicuţele să apar io cu vreo scară să mă cocoţ să prind vreun detaliu de pe cupolă şi când m-oi răsuci cu ea pe-acolo, să fac prăpad ca-n filmele cu Stan şi Bran?
Dar din păcate m-am dumirit. Fraţilor, pe pereţii mănăstirilor din Bucovina, nişte nenici au scrijelit de-alde gigel+ancuţa=love
Mai are rost să mă întreb cum e să fii idiot?

Posted by in Personal | No Comments »

mai

14 mai 2009
Un cuţit. I-am mângâiat plăselele. Imitaţie de fildeş. Dar din lemn . Lamă din inox . Calitate îndoielnică. Pete mici de rugină.
Un cer. Din tot albastru sec de deasupra, am cules cu luciul lamei, soarele.  Mişcând din degete, l-am trântit de câteva ori în praf, în drum, cât e el de soare.
Am luat apoi un lemn. L-am suflat uşor. Am închis ochii să mă apăr, prinzând între pleoape câteva firişoare. De rumeguş. Firişoare de lemn cald, cald de la soare, soare ce-l trântesc acum în praf, în drum, cu lama cu pete mici de rugină a unui cuţit cu mâner de fildeş, fildeş din lemn…
Am două mâini. Într-una am un oţel, pe care-l ţin cu mânerul ca fildeşul. Îi spun cuţit.
Într-alta am un lemn, pe care-l ţin cu bătături de palm ă. Îi spun bucăţică de pădure.
Cioplesc cu vârful de oţel, în miezul de lemn, şi-i scot afară mirosul de brad. Amestec praful cald, cu mirosul de cetină.
O pală de vânt, doldora de salcâmi înfloriţi, se bagă în faţă.
Ah, măi maiule, cum mai miroşi tu a vară… Deşi, eşti totuşi, o lună din alt anotimp…
 
 
 

Posted by in Personal | No Comments »

europarlamentarele lu’ peşte prăjit, în plină prohibiţie

14 mai 2009
A început campania electorală. Pentru ciolanul gros-gros de la Bruxelles.
La radio Actualităţi, PNL-ul a adoptat o tactică tip interviu. Adicălea un nene pune întrebări lu’ candidaţii, ca şi cum ar fi o chestie spontană. El mai face pauze între cuvinte, părând că şi le caută, candidatu’ îl mai întrerupe, pune virgule, să pară cât mai neregizat. Nu ştiu de ce mai pariază liberalii pe tanti Norica, da’ io când o aud, îmi şi porneşte ulceru’. Ca să mă convingă pe mine liberalii că interviurile lor de doi lei nu sunt regizate, s-o întrebe nenea ăla pe Norica dacă o ia şi pe nepoată-sa la Parlamentul european. Urmare a acestei întrebări, să aud io cum îi trânteşte tanti Norica o poşetă-n cap lu’ băi animalule, apoi pe fundal să-i despartă Tăriceanu, care să-i ia de urechi şi să-i ducă lu’ Patriciu să le taie din sponsorizare . Hai bre, mă leşi?
Îmi pare tare rău că EBA n-a prins spaţiu de emisie pentru campanie. Ne mai râdeam şi noi…
A, şi eram să uit… Tăriceanu să-i ducă pe indivizi pe Mobră la Dinu… C-o mână pe Norica de-o ureche, cu alta pe întrebător de-o ureche, şi cu restul să mâne…

Posted by in Personal | No Comments »

Maidanezii lui Mittal

22 aprilie 2009
Chiar dacă e proprietatea lui Mittal , combinatul de la Galaţi e în România, aşa că n-avea cum să nu aibă maidanezi.
Costel e de  departe cel mai leneş dintre toţi. Un haidamac alb, cu urechile pleoştite, zici că-i porc. Când merge îi flendură urechile de parcă vrea să zboare. Noroc că-i o putoare lenoasă, şi are doar două viteze : încet şi rezemat . La mâncare nu-l întrece nimeni. Stau celelalte potăi în jurul lui cu cozile-ntre picioare, aşteptând să se sature talanul. N-au tupeu să se bage.  Şi-i o clăpăială la botul lui, foamete scrie pe el. L-am făcut într-o zi şi i-am pus în troacă seminţe de ardei iute . A clăpăit ca de obicei, spre marea noastră mirare. Ceilalţi au rămas flămânzi, iar noi contrariaţi de cum dracu a halit iuţeala. O fi extraterestru… Ne-am mai liniştit când a stat toată ziua şi a linchit apă de la canal. Deh, om şi el…
Eram într-o zi la depou , când iese un mecanic de sub o locomotivă, cu vaselina până la coate, fluierând la un câine. Io cu ochii floare, aşteptând să văd ce-i dă de mâncare. M-am dumirit că nu ăsta-i era scopul când omu’ l-a folosit pe patruped drept lavetă, ştergându-şi vaselina de blana ‘mnealui…
A fost mişto când am fost la vizita medicală. Am traversat tot combinatu’, cu şleahta de câini după noi, lătraţi de câinii prin a căror fiefuri călătoream noi.
Maidanezii lui Mittal sunt câinii oţelari, câinii mecanici, câinii cocsari( ăştia-s permanent negri de la cocs). În mod general, câini uzinali…
Din totdeauna au existat favoriţi. Mulţi le aduc mâncare de-acasă alor lor, îi ia subţuară şi-i hrănesc mai deoparte, păzindu-şi-i cu picioarele de alte guri flămânde.
Doru Buji e tata lor. Le aduce câte o oală cu orez, granule, iar dacă-i vede apatici le pune şi vitamine. Le sapă cotloane sub pământ, le adună cartoane să aibă şi ei ceva deasupra capului, îi îngroapă pe răposaţi…
Am auzit de la nişte colegi mai mari că au izgonit un câine din zonă, atârnându-i o tinichea de coadă. Când a zbughit-o prin buruieni, tot o zdrăngăneală, cică şi pe iepuri îi depăşea. Automat, ne-am uitat spre Costel. I-am agăţat flăcăului nostru o cutie de pate cu vreo trei pietricele în ea, l-am orientat şi i-am dat drumul în lume. S-a deplasat vreo trei paşi în faţă şi s-a trântit la umbra unui salcâm, tot o nesimţire vizavi de zgomotele legate de coada-i. A târât vreo trei zile cutia după el, mergând încet să nu facă zgomot, după care l-am văzut fără ea. Noi am început să îi căutăm iar un ardei iute…
 

Posted by in Personal | No Comments »

Ce nu-mi place mie

20 aprilie 2009

 

            idioţii care în parcarea plină ochi, pun maşina exact pe două locuri

            cei care dacă nimeresc aiurea, ca musca, nu nimeresc în lapte, ci în curu’ calului 

            când mă trezesc cu 20 de minute înainte de-a suna ceasu’ 

           Ion Iliescu 

             nebunia de la cumpărături din exact ziua unei sărbători 

               cei care nu-şi dau seama că sunt alţii şi mai frumoşi şi mai deştepţi

             casierele de la BCR 

              şmecherii din spate care claxonează la semafor exact în secunda în care se pune pe verde 

               faptul că Issus învie de două ori într-o săptămână, odată pentru catolici, odată pentru ortodocşi

          telefoanele care sună cu manele

  

 

Posted by in Personal | No Comments »

Un actor

17 aprilie 2009
 Azi la Kaufland l-am zărit ataşat la un cărucior cu tradiţionalele păscăleli, pe un actor de la teatru’ din Galaţi. Un tânăr în jur de vreo  treij’de ani, talent cu caru’. M-am dus la el, i-am strâns mâna şi l-am felicitat pentru ce face pe scenă. Cre’ că e mişto să aprecieze lumea ce faci tu la muncă… Io, canci. Nu m-a oprit nimeni să-mi spună ce mare electrician sunt io în combinat. De indianul Mittal ce să zic? O dată nu m-a plimbat şi el cu elefanţii lui… De-o invitaţie la un biftec nici nu se pune problema…
P.S. Pe cetăţean îl chemă Cristian Gheorghe şi-i meseriaş. Îi place tare ce face la muncă.
Pe mine mă cheamă Dorin. Şi mi-i o silă să fiu electrician… 
 

Posted by in Personal | No Comments »

Bunicii

14 aprilie 2009
 
Parcă văd cărăruia cu dale, care se strecura printre gărduţurile care-mi erau tare dragi, că erau ca de copii, mici cât mine. De după ele, ieşeau printre şipcile boite în verde da’ cu vârfurile albe, tufele de regina nopţii. Pe cărăruia asta, târâiam io o sforicică la a cărei capăt stătea pe-o parte, un căluţ galben din plastic.
Ograda bunicilor.
După gardul cel mare, ca de oameni mari, era curtea cu animale. Calul, mare, cal adevărat, îl auzeam de la colţul drumului, cu căruţa băcănind. Io o şi ţâşneam spre poartă. Cobora bunicu’, băga mâna în buzunarul pantalonilor, aşteptând mâna cea mică, să găsească acolo nuca, mărul, covrigul sau ceva, orice, pentru nepot… Mi-ai adus ceva tataie? El nu răspundea, mai trăgea un fum din mărăşească, aşteptând să-l cotrobăi. Şi el îmi aducea de fiecare dată ceva.
Lucra la CAP, era cu căruţa. Iubea calul ăla, mamă-mamă. Nici la mine nu ţâi aşa, îi mai scotea bunica ochii uneori.
Ograda copilăriei mele.
Bunicul, cu veşnica mărăşeasca în colţul gurii, bătea nucul. Io cu ochii tot o mirare la nucul care plângea cu nuci. Şi tot o fugă, le adunam şi le puneam în târna din mijlocul curţii. Le dejghioca bunicul cu vârful cuţitului. Când scotea miezul întreg, mi-l dădea zicând că-i cocoş. Apoi beam must. Râdea bunica de mustăţile mele şi mă făcea beţivan.
Era toamnă, la geam şi pe şifonier punea bunica gutuile. Galbene şi cu puf, aidoma puilor de găină, decât că stăteau să le prind, nu ca puii pe care-i fugăream toată ograda fără succes. Mă urmărea cocoşu’, gata-gata să-mi sară-n cap. Da’ ochii bunicii unde erau? Ce-l lăsa? Huşti boală, făcea la cocoş când se înfoia ‘mnealui. Da’ erau mai multe feluri de cocoşi. Era ăsta de păzea găinile din ogradă. Era şi ăla de-l scotea bunicul din lacrimile nucului. Şi mai era şi ăla de rămânea după ce felia bunicu’ pepenele. Tot mie mi-l dădea…
Ograda copilăriei mele.
Au vândut bunicii casa, au venit la oraş, să aibă grijă bunica de nepoţi. Bunicul a plâns după cal şi căruţă. S-a angajat tâmplar prin zona gării. Au trecut anii. Au crescut nepoţii. Acum au şi iei copii. S-au dus bunicii. Dar io mă văd adesea printre gărduţul ăla ca de copii, târând căluţul din plastic, pe dalele cărăruii. Şi simt miros de regina nopţii.
 

Posted by in Personal | No Comments »

Către domnu’ V C Tudor

14 aprilie 2009
 Dragă domnule Vadim, de ce vă amestecaţi alde matale în bunul mers al justiţiei? De ce nu te potoleşti matale cu securiştii şi cu informatorii? Păi acu’ nu mai esteţi senator, nici deputat, nica… Şi să nu ai tupeu să negi , că am dovezi… Mai deunăzi, n-ai fost matale la ora de vizită la numitul Becali? Ai fost. Nu i-ai dus matale nişte cărţi războinicului? I-ai dus. Şi ce cărţi…. De unde până unde i-ai dus matale coşcogea cărţoaiele, ‘jdemii de file, că s-a albit nen’tu Becali, da’ nu de la lumina ‘mnealui, când şi-a dat seama cât are de stat pe acolo, că şi trei ani e mulţi pentru cât i-ai dus de citit… Că le-a flendurat el şi neam poze… Iar dacă matale tribunule nu aveai habar de pedeapsa lui, cum de nu i-ai dus doar o ţidulă de-alui Tolontan, nemernicu’ ăla de are el ceva cu războinicu’…  Pe aia se uita oleacă, nici zece minute, îl  în jura pe cetăţean, se uita la pozele cu M…e Steaua pe benere, şi gata.
Hă, mai spui că n-ai informatori?
PS. N-aţi aflat nimic despre unchiu Angheluţă? Că se judecă c’un vecin că i-a intrat vreo juma de metru în bucata lui, de s-a enervat şi i-a dat o sapă-n cap, aşa la intimidare , şi-acu’ îl târâie nemernicu’ prin tribunale . Oare cât i-o da? Dacă aflaţi ceva şi-i faceţi vreo vizită, ascundeţi naibii cărţile, că la cum la prăşit pe ăla-n cap, îţi cam trebuie ajutoare să-i cari romane.

Posted by in Personal | No Comments »

Nenea Gicu

13 aprilie 2009
 N-aţi văzut şi n-am văzut omuşor mai harnic ca nenea Gicu. N-ar sta locului cât ar sta o mâţă-n coadă. Nenea Gicu, cum care nenea Gicu, vecinu’ de la etajul patru de la scara unu. Toată ziulica tot o agitaţiune. Fuga-n colo, fuga-n coace, când la dus gunoiul, când la piaţă, doar el plăteşte facturile, ce-i drept tante Lenuţa îi împarte banii, că nu prea prezintă garanţie nenea Gicu. Iar ai băut ceva Gicule? Îl ia de la uşă. Cine, eu? face nenea Gicu de parcă tante Lenuţa ar vorbi cu trei de-alde Gicu la ei pe hol… Lacrimă, se jură nenea Gicu, deşi ştie că pe tante Lenuţa n-o prosteşti defel. Asta trebuie c-a fost câine poliţist în altă viaţă. Ar-un nas, ce mai… Nenea Gicu-i pensionar. Nu bea banii lu’ alţii. Ăhă, să muncească toţi cum a muncit el, şi pe urmă să vedem noi… Cel mai mult îi place curăţenia. Toată ziulica, de trei ori duce gunoiul. Nu-l suportă defel. Îl şi vezi cu găleta aia a lor albastră cu capacul roşu, lipa-lipa în papuci. Cum e pensionar, nu se grăbeşte. Aşa că are timp să ocoloească, drept pentru care duce gunoiul tocmai lângă parcări. Şi lângă băruleţu’ vecin. Unde suflă o jamaică, după care lipa-lipa, acasă. Iar ai fost la parcări Gicule… Îl mai lasă tante Lenuţa, că nu se-mbată. Iar dacă mai fură chifteaua uneori, se culcă.
Mă duc într-o zi la el să-l întreb dacă nu merge cu taică-miu la prăşit, că-i harnic nenea Gicu şi moşului meu îi drag de el. Mai bea el, da’ face treabă bună. Răspunde tante Lenuţa, nen’tu Gicu-i în sufragerie, ascultă muzică. Hopa, total dubios, nu-l ştiu meloman. Nenea Gicu, cu lacrimile-n barbă, asculta tot un bocet Andreea Boceli. Da’ plângea c’o poftă… Ce faci bre? Ai ciugulit ceva? Nimic, sare tante Lenuţa, azi a ieşit doar la gunoi, odată, şi am stat cu ceasu’n mână. În zece minute o fost înapoi. Oricum, nenea Gicu mă asigură că merge la prăşit, da’ după ce pleacă tante Lenuţa, îmi face ştrengăreşte cu ochiu’ : Am fost io doar odată la gunoi, da’ am halit trei jamăici de m-a luat dracu’.

Posted by in Personal | No Comments »

« Previous Entries
Pagina următoare »
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro